|
L'
EMIGRAZIONE
Pe chi è nate neccò chiù
prima, ze ricordane tiempe chiù luntane.
Ièva nu munne di ruìna, chella
vita nostra paiesana.
Quarant' anne arrete e
chiù prima ancora, sembrava ca le porte
stevane sbarrate, e tutte sufframe nu
dulore.
Da dove ti girave, regnava
la miseria, nisciùne ze sunnava ricchezze
o tanta gloria.
Ze facevane lavori sempe dure, senza
ricavà maie prufitte, scaveze e che le
pezze n' cure, ièva la moda che tuccava a
tutti.
La moda, può, cagnava ancora, e
ru stile rimaneva une sule, manche le pezze
ièvane a culore, ze purtavane zampitte,
marca ( ZI COLA ).
Doppe che la guerra ièva finita
ancora ze vedevane macerie, viata
a chille che l' evane scampata pure se
suffrivane miseria.
Malamente ze campava e
n' cé stevane soluzione, furtuna ca ze
iapriva la via dell' emigrazione.
La visita ze passava pe
vedé chi ièva sane ma de chiù che ze
guardava, ri callare a le mane.
Chi ze ne iètte oltre mare, chi
pe l' Europa tentava a fa nata vita amara, cercanne
la furtuna, ze partiva.
Cù tanta nustalgia, ze
lassava chesta terra e na grossa cumpagnìa,
pupulava l' Inghilterra.
Ogni anne n' cé scurdame de
turnà a ru paiesiello pe truvà ri
paiesane e farci tanta festarelle.
Mò la vita che faceme, nun
teneme prublema, da la fatìa ce scansame, e
ogné tante, ci pure divertime.
|